Vineri seară am văzut meciul Franța – România. Înțeleg că în același timp s-a mai jucat un meci Franța – România de care lumea este entuziasmată, dar la mine pe cablu nu s-a transmis.
În meciul pe care l-am văzut eu, Franța a dat mai multe goluri decât România. Am verificat temeinic regulamentul, zice că așa se câștigă meciurile.
Că lumea a fost entuziasmată în seara respectivă de cum a jucat România, pot să înteleg, pentru că știu cât de mult se bea când se uită lumea la meci. La o anumită cantitate de alcool devine atractivă și Monica Macovei, darămite un meci de fotbal. Dar mă gândeam că a doua zi, după ce ficatul și-a facut treaba, te uiți pe pernă, te uiți la niște reluări, rememorezi ce s-a întâmplat și până la urmă îți dai seama: era de preferat o labă tristă. În ambele situații.
Nicușor Stanciu zice “Cred că cei din ţară ar trebui să fie mândri de noi, chiar dacă am pierdut”.
Mmmm… ba p-a mă-tii.
Nu am nimic cu Nicușor sau cu mama lui, doar că eu nu vreau să fiu mândru că nu reușim să facem lucruri. Bine, este adevărat că eu nu am nici o contribuție la meciul de vineri, la fel cum este adevărat că oamenii ăia nu au jucat pentru mine sau pentru vecinul meu de bloc. Au jucat pentru ei și pentru niște bani.
Mai important însă, au jucat într-o competiție. Că dacă joci în fața blocului, se cheamă hobby și poți să fii fericit indiferent de rezultat, este locul unde chiar contează doar că joci.
Dacă în schimb ajungi la o competiție între echipele reprezentative ale unor țări, se cheamă profesie. Iar dacă ajungi să te întreci cu alții la nivel profesionist și ești mulțumit de cum ai jucat după ce tocmai ai pierdut, nu prea înțelegi ce înseamnă competiția și de ce cauți tu acolo. E ca și cum ai fost violat azinoapte de unii cu care ai băut la bar, dar beat mangă fiind nu îți mai amintești, așa că doar te lauzi ca prostul că ai baut cu băieții, deși simti o jenă când mergi, iar “băieții” cam râd când te văd.
Singurul scop al unei competiții este să vezi care este mai bun: care scuipă mai departe, care bate mai bine, care o are mai mare.
Când vezi la marile finale din orice sport că la sfârșit unul plânge, e pentru că nu a câstigat. Îl doare în cur că a jucat bine și a ajuns în finală, cam cum te doare pe tine după noaptea cu băieții.
M-am săturat să tot avem atitudinea asta de Miorița. Dacă suntem sănătoși la cap, trebuie să schimbăm “balada națională” de care suntem atăt de mândrii și care ne definește comportamentul.
Trebuie să facem versiunea în care, când vine Miorița să ne spună că vor unii să ne omoare, mai întâi belim oaia, că Miorița e doar o oaie care își pierde vremea vorbind în loc să își vadă de făcut lapte și crescut lână.
Apoi o facem din ea o pastramă, o mâncăm, o digerăm, o cacăm, iar când am terminat mergem să îi tăiem și pe ăia care vroiau să ne omoare. Să plângă mai bine măicuța lor cu brâul de lână, că măicuța noastră gătește bine și aș vrea să nu plângă.