În numele Zeului meu Suprem
În numele Zeului meu Suprem

 

“De la nașterea umanității, ne-am rugat. Oare ce ne obligă să credem în ceva mai mare decât noi înșine? Vreau să înțeleg acest instinct care ne unește pe toți” –  Morgan Freeman, “The story of God”.

 

Cât de frumos spus. Câtă poezie, câtă blândețe, umilință și profunzime în aceste cuvinte.

 

Cât de frumos și cât de greșit. Câtă moarte și suferință sunt disimulate în spatele unor vorbe bine alese. Câtă ură și câtă cruzime. Câtă lipsă de umanitate din partea Umanității.

 

Cuvintele acestea ascund toată urâțenia Omenirii, tot grotescul în care ne scăldăm zi de zi pentru că ne este frică să fim singuri și să ne asumăm un scop.

 

Credința în zeul sau zeii supremi, indiferent cum se numesc ei, este cea mai simplă și îngrozitoare scuză pe care Omenirea și-o găsește de fiecare dată, dând vina pe ceva de dincolo de acțiunile individuale, ceva intangibil, strălucitor prin absenta și neblamabil.

 

Nu, credința și rugăciunea nu ne unesc. Nu au facut-o niciodată și nu or să o facă vreodată. Dimpotrivă.

 

Ne-au divizat întotdeauna, ne-au împărțit în facțiuni antagonice care își validează relevanța istorică prin puterea de a reduce numărul celor din tabăra “celorlalți” prin orice mijloace, fie prin convingere fie pur și simplu prin eliminarea fizică.

 

Sunt sigur că o să închidem ochii în continuare și o să refuzăm să ne recunoaștem faptele. O să refuzam in continuare să întelegem că justificându-ne întotdeauna faptele noastre prin îndeplinirea dorințelor prietenilor noștri imaginari, răzbunatori și doritori de jertfe,  am pus bazele celor mai îngrozitoare evenimente din istorie.

 

Unele din aceste evenimente se petrec acum. Aici, cu noi, printre noi, si ne vor implica personal și dureros, probabil într-un viitor nu foarte îndepartat.

 

Iar reacția noastră autodistructivă este in continuare să ne întoarcem către ceea ce de fapt ne produce răul. Să ne temem să devenim o entitate care progresează prin propriile puteri și să ne complacem în continuare într-un sindrom Stockholm la nivel de grupuri afiliate unei divinități.

 

Sfârșitul copilăriei este în continuare doar o poveste frumoasă, din care noi ca Umanitate nu vrem să înțelegem aproape nimic.

 

Îmi este teamă că o să avem un viitor viabil ca specie doar atunci când invocarea unui zeu suprem va fi folosită strict pentru a anunța iminența unui orgasm.

 

 

daca apesi pe butoanele astea, imparti intelepciune

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *