custom-header
Singur
Singur

 

Anastasia are 2 ani și are cancer. Maria are 12 ani și suferă de paralizie cerebrală încă de la naștere. Mihnea are 4 ani și este autist. Andrei are 3 ani și are și el cancer. Teresa are 1 an și are o tumoare cerebrală.

 

Este iar acel moment din lună în care încerc să ajut. Sunt atât de bogat sau atât de sărac încât să îmi permit să ajut în fiecare luna o singură persoană care dincolo de dragoste, familie, prieteni și caldură sufletească, are nevoie de bani.

 

Am deschise în browser toate cazurile de mai sus, care sunt cazuri reale, actuale, dureroase, definitive și majoritatea terminale. Trebuie să aleg unul singur, pentru că suma pe care o am la dispoziție poate face diferența pentru unul, dar împarțită la mai mulți nu mai este eficientă.

 

Trebuie să analizez cu grijă, să încerc să evaluez obiectiv unde ar trebui să ajut astfel încât șansele să fie maxime. Trebuie să trec peste faptul că Teresa este atât de mică, trebuie să nu iau în considerare aspectul de înger al Anastasiei sau faptul că Maria are o formă foarte gravă a afecțiunii de care suferă și copilul meu. Toate acestea sunt irelevante, toate acestea țin de emoții și stiu mult prea bine după atâția ani de viață că emoțiile alină, dar nu salvează.

 

Lupta asta interioară pe care o duc în fiecare lună, încercând să îmi găsesc singur un răspuns care să mă lase să dorm noaptea, nu o sa îi ajute în nici un fel pe Anastasia, Maria, Mihnea, Andrei, Teresa sau pe alții ca ei al căror nume le aflu temporar, după care le ascund undeva într-un colț de suflet de unde să nu poată să iasă și să mă hăituiască. Lupta asta interioară nu mă face un om mai bun, nu mă ridică spiritual, nu este deosebită față de lupta pe care mulți, foarte mulți ca mine o au în mod recurent. Și mai important, este total irelevantă și jignitor de măruntă în comparație cu lupta interioară pe care o duc părinții celor de mai sus sau a celor mulți, mult prea mulți ca ei.

 

Iar în momente ca acesta, monstrul rațional din mine se trezește, sătul de minciună, decepții și manipulări și urlă animalic prin fiecare celulă a corpului meu, amintindu-mi că….

 

Hitler, Stalin, Ceaușescu, Pol Pot și alții din selecta companie a întunericului omenirii, au făcut tot ce au făcut sub pretextul că fac bine, că oamenii trebuie să urmeze regulile lor pentru că ei sunt deținătorii adevărului absolut.

Au crezut tot timpul că merg pe calea cea corectă, că nimeni nu are voie să îi contrazică pentru că ei sunt superiori, că regulile lor, deși dure și incontestabile, sunt cele care vor aduce bunăstare, iar pe cei care s-au opus sau pur și simplu nu au crezut în drumul impus pentru binele lor, i-au omorât, ca să nu îi contamineze pe ceilalți cu idei destabilizatoare.

Fiecare dintre ei a fost convins că cei pe care îi conduce sunt poporul ales să fie cel mai popor din istorie și să conducă lumea pe care ei o creează. Iar dacă a fost ceva rău în ceea ce s-a întamplat sub conducerea lor, a fost întotdeauna din vina altcuiva. Ei erau perfecți, neperfectibili și reprezentau bunătatea și prosperitatea, iar dușmanul sistemului lor era cel care aducea tot răul. Niciodată ei, deși ei creaseră sistemul, îl conduceau ca lideri absoluți și de necontestat, iar dușmanul îl creaseră tot ei.

 

Numai că….

 

în afară de Hitler, Stalin, Ceaușescu, Pol Pot și alții ca ei, descrierii de mai sus i se potrivește perfect fostul meu prieten imaginar. Ca de altfel toți prietenii imaginari de care am auzit până acum.

 

Știu fără urma de îndoială că Anastasia, Maria, Mihnea, Andrei și Teresa nu sunt în situatia în care sunt din cauza prietenilor imaginari, pentru că așa cum am stabilit mai sus, prietenii imaginari sunt responsabili doar de ce este bun în lumea lor și niciodată vinovați de ce este rău. Întotdeauna alții sunt vinovați de ce este rău.

 

Pe de altă parte Anastasia, Maria, Mihnea, Andrei și Teresa nici nu se vor face bine datorită lor, dacă se vor face bine vreodată.

 

Pentru că ei sunt imaginari.

Iar imaginația, infinită cum pare, are totuși limitele ei in lumea reală.

 

Aici, în lumea reală, putem ajuta doar noi. Sau ne putem amăgi că ne ajută altcineva dacă ne dorim destul de mult. Și dacă nu se întâmplă, eh… sigur există un motiv pe care nu îl întelegem noi..

 

 

PS: acesta articol nu este un atac, nu este un text amuzant, nu este sarcastic, nu se dorește nici măcar antipatic, deși cu siguranță este. Acest articol este doar un moment de introspecție. Nu mă interesează opinii pe marginea lui.

PPS: pentru cei care totuși cred că am exagerat în comparația de la sfârșit… maturizați-vă.

 

 

daca apesi pe butoanele astea, imparti intelepciune

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *