A murit un fotbalist pe terenul de fotbal și doi militari în Afganistan. Ca de fiecare dată în situații de genul ăsta, foarte nasol pentru familiile lor.
Acum o să urmeze anchete, reportaje, analize, proteste, emisiuni, articole și toată pleiada de întamplări, majoritatea inutile, care au loc după evenimente tragice.
Ceea ce nu se va întampla cu siguranța (și de aceea încerc să o fac eu) este ca cineva să adreseze niște clarificări către două categorii de persoane, respectiv:
Nu vă mai agitați că de ce este mediatizat cazul fotbalistului mai mult decât cazul militarilor omorâți în Afganistan și că de ce lumea este mai indignată de ce a pățit fotbalistul.
Motivul pentru care se întâmplă asta este simplu și nu ține de morală, ține de o minimă activitate neuronală: într-unul dintre cele doua cazuri, moartea nu era o opțiune de luat în calcul în mod normal.
Mai precis, fotbalistul era pe un teren de fotbal, se juca cu băieții cu o minge, într-o zi aproape de weekend, într-o țară lipsită de conflicte armate, unde în cele mai multe situații, ca și în cea de față, doar ignoranța ucide. Asta trebuie adresată cât mai public și mai virulent.
Pe de altă parte, ceilalti doi erau soldați. O meserie în care predispoziția spre chestii nasoale este oarecum implicită. În plus, erau într-o țară aflată într-un continuu conflict armat, iar treaba lor era să îi învețe pe unii cum să … îi omoare pe alții.
Cumva în acest context, nu este chiar ceva de neimaginat că oamenii ăia ar fi putut păți ceva, oricât de dureros și tragic este pentru familiile lor care suferă fără vină în acest moment.
Nu mai fiți urechiști că ajungeți limbiști.
Dragi arbitri, antrenori, jucători, paramedici, copii de minge și în general toți implicații în acest minunat fenomen inutil dar distractiv, hai să învățați odată că ceea ce ați auzit voi de la unii la fel de pregătiți ca și voi nu este adevărat: nu poți să îți înghiți limba.
Nici dacă vrei.
Mă rog, e ceva acolo cu obstrucția căilor respiratorii în anumite condiții, dar este deja prea complicat și prea târziu să înțelegeți dacă deja credeți că o poți înghiți, așa că nu vă bateți capul, rețineți simplu: nu poți să îți înghiți limba.
Inghițitul propriei limbi se poate întampla doar dacă îți dorești foarte tare asta, dar necesită instrumentar. Poți de exemplu să ți-o tai și să încerci să o înghiți dacă mai ești în stare.
Sau poți să înghiți limbă cu măsline, dar e bine să mesteci înainte, că are o textură gumoasă și este posibil să te îneci. Caz în care cel mai probabil o să mori prin deces, pentru că ești înconjurat de oameni la fel de inteligenți ca tine, care cred că te ajută dacă te bat pe spate și mai cred că Heimlich este o marcă de ciocolată.
Iată mai jos câteva informații care ar putea să vă ajute în viața, dacă sunteți în categoria celor care cred ca îți poți înghiți limba:
Știu că nici unul dintre oamenii din fotbal, de la filosofii Dinu și Becali până la ăla care tunde iarba înainte de meci, nu sunt chiar reprezentanții elitei intelectualilor din România, dar mă gândesc că niște noțiuni elementare de anatomie ar trebui să aibă ca să nu mai perpetueze mitul ăsta al înghițirii limbii. Nu de alta, dar în timpul în care încerci să îi scoți limba din gură (situație în care poate rămâi și fără vreo două degete dacă omul are vreun reflex de i se încleștează fălcile) ai putea de fapt să îl resuscitezi.
Vă rog eu, dacă vreodată mă vedeți prăbușindu-mă inconștient, nu căutați să îmi scoateți limba din gură. Lăsați-o acolo, o țin bine ancorată, nu pleacă nicăieri. Mai bine verificați dacă respir și îmi bate inima. Dacă nu, hai cu masajul cardiac și respirația artificială, poate mai am o șansă.
Mai există varianta în care în loc să încerci să îmi scoți limba din gură, poți încerca să îmi bagi o limbă în gură, situație în care ar putea să înceapă să îmi bată inima din nou, de bucurie sau de nervi, depinde cine ești și cum arăți…